"Orice prost poate stii. Scopul este sa intelegi" Toate generalizarile sunt periculoase, chiar si aceasta!

.

Un suflet mangaiat de gheare!

Întunecat ţi-e sufletul copile...
Si-mbrăţişat de braţe ce-n capăt gheare-si poarta...si strîns pana-n adancuri nimic el nu mai cere...ci doar se îneacă veşnic în cumplita durere...
Si doar acei doi ochi,mai oglindesc si acum,o puritate simpla,ce pare adormită si fără dar si poate...încet încet pe moarte...Un suflet înjunghiat ce-si păstrează zambetul intact...

cantecul noptii...

Puterea cîntecului ce descînta ale minţii insomnii....
O găseşte pe ea ascunsă în braţele întunecate ale nopţii atît de vii...
Se lasă purtată de notele muzicale într-o lume efemeră a nopţii bizare,
Într-o lume a gandurilor veşnic uitate,ce-n vise renasc ca-ntr-o bătălie pe viaţa si moarte...Pana ce trupul satul sa-şi viseze propriile-i vise,se trezeste amortit...bulversat de-o poveste ce n-a fost si nu este...ce doar noaptea-o trezeste în a subconstientului sete....

Amalgam de bucurii mici ce-mi aduc un zambet de recunostinta! :)

Mă bucura norii cand prind forme hazlii...si prinsi in jocul vantului devin ca niste copii.
Mă bucura pasarile in al lor zbor,ce pare lipsit de durere si dor...e doar libertate si vesnica inaltare...atat de aproape de soare...un zbor curat fara apasare.
Mă bucura florile si peisajele vii,
Mă duc cu gandul la arta,ce mereu o voi iubi...
Mă bucura mirosul de toamna ce veşnic cu amintiri mă răsfaţă,
Din a copilăriei povesti din viaţa...
Mă bucura un chip cunoscut
Ce mă saluta cu-n sincer surîs.
Mă bucura o carte cu filele vechi,
Ce n-as mai lăsa-o din mana în veci...
Mă bucura o melodie ce versurile nu mi le amintesc...o fredonez in tacere si simt ca zambesc...
Mă bucura anotimpurile lui Vivaldi si nocturnele lui Chopin,ce mă inspiră sa scriu atunci cînd mi-e greu.
Mă întristează o mie de lucruri
Dar mai multe sunt acele care mă fac sa mă bucur.
Îţi multumesc viaţa,pentru acele detalii mici ce reuşesc sa mă mai bucure în aceasta negură nesigură a existenţei tip!

2 Ochi -(poezie mai veche,din anul 2005)-

Doi ochi inlacrimati vad în oglindă,
Doi ochi inlacrimati mă privesc.
Doi ochi inlacrimati sunt trişti si supăraţi,
Doi ochi inlacrimati ce seamănă a poeţi.
Ascund mistere,cugete si deseori tristeţi.
Doi ochi inlacrimati ce sunt ai marii oglinzi,
Doi ochi inlacrimati ce par prea obosiţi.
Doi ochi inlacrimati se-nchid si se deschid.
Lasînd stropii de lacrimi sa fugă de-amintiri.
Doi ochi inlacrimati se lasă usor iubiţi,
Doi ochi inlacrimati ce-au fost mereu mintiti.
Erau doi ochi albaştri,
Erau ai mei si trişti.

Mlada

Închis ţi-e gîndu'ascuns
Închis si nepătruns...
Surprind în ochii tai o teamă
Si mă cuprinde-un frig de iarna.
Si simt in vocea ta un freamăt...
Un freamăt ce-i atît de fin
Ce pare a fi născut din chin.
Din chinul gandurilor ascunse
Ascunse si deloc pătrunse...
Din chinul nopţilor morbide
Ce au trecut pe nesimţite...
Si un parfum de iasomie,
Păstrează o istorie vie.
Si-un colţ de patrie pustie.

Sa fim vii acum,caci morti vom fi pentru multa vreme!!

Cuprindem totul într-o idee si ne formăm o părere fixa asupra modului de a trai.
Uităm sa zambim cum trebuie,ne rezumăm la un zambet care aduce mai mult a rînjet...decît a ceva ce erupe dintr-un "vulcan de bucurie"reală...
Unde sunt trăirile spontane?emoţiile...gandurile bune,si nu acele gînduri de a parveni...pe care mulţi le considera aspiraţii înalte...Unde mai este acel joc al seductiei natural,frumos si poate usor inocent?...ne-am pierdut în adancurile mizeriei sociale,unde perversitatea atinge cote înalte si umbreşte atît de mult acele mici excepţii încît chiar si acelea sunt nişte excepţii pana la proba contrarie....
Trăim într-o societate în care omul îşi pierde identitatea si a uitat sa mai fie OM!În care omul nu poate trai nici o clipa închis în prezent.El nu este satisfacut niciodată prin ceea ce îi da prezentul,el spera la mai mult de la viitor.El se transcende mereu spre viitor,spre schimbare,din păcate,schimbarea nu una pozitivă,nici pe departe...Ar trebui sa fim conştienţi ca timpul este ireversibil,este roata universului,el este de fiecare data exact si nu asculta nici o explicaţie.El se roteşte permanent,ca o roată,schimband lucrurile,oamenii...

Mulţi dintre noi avem nevoie de o trezire urgenta la realitate,nu putem sa stăm boemi si sa gîndim cu voce tare:    Stimat destin,tin sa te anunţ

           Am stagnat pe propiul drum!

           Am cerut stabilitate,

           Am dat peste-un dar si-un poate.

Sa fim vii acum,căci morţi vom fi pentru mult timp.Ne naştem singuri,murim singuri!Sa încercăm sa facem un singur lucru împreuna,sa ne iubim si fiecare zi nouă sa înceapă cu un zambet de recunoştinţa,ca am deschis ochii din nou si nu cu spaima zilei de mîine!!Sa ne bucurăm de lucrurile mărunte,care devin inobservabile cînd aşteptam"potul"CEL MARE...care întotdeauna întîrzie sa apară...si ajungem sa ne mai bucurăm de nimic care nu prezintă valoare materială.Ne-ar trebui o nouă sărbătoare,pentru ca la acest lucru suntem asi,ziua Omului natural...Ar fi frumos,măcar pentru o zi,nu-i asa?Naturali în atitudine,în trăiri,aici nu mă refer la faţadă,la ambalajul exterior,care îţi fura ochiul.
Sa încercăm sa cunoaştem omul din noi înainte sa afişam o personalitate mai mult sau mai puţin reală!

"E masca unde este loc de masca,"

Stele ce ascund mistere
Un pamant calcat de niste personaje efemere.
Forme fara fond,
Culori fara ton.

Vrem sa fim in noul"trend",
Si cadem din propiul "tren"
Tren al vietii iscusit...
Al INDIVIDUALITATII chip.

Copil al vremurilor prezente!

Tu copil al inocenţei
Ce pictezi un soare
Ce pare...a hiberna deasupra unor anotimpuri reci,
Căci totul pare toamna si vară niciodată-n veci!
Tu copil al vremurilor prezente,
Ce te-ncumeti doar sa cresti,
Si-ti doreşti numai sa pleci.
În al anilor zbor,
Sa fii un trecător...
Grăbit sa devină major.

Si,era vara...

De dimineata soarele era trist si nu si-a aratat a sa fata.
De cu seara Cerul era trist si stelele intarziau s-apara...
Toata ziua inima mea a fost singura,asteptand un soare tardiv ori o mie de stele sa apara...Si,era vara!

De parca s-a-ntamplat ceva ce doare...

A luptat cu mori de vînt,
A luptat poate nevrînd...
A uitat de-acea persoana
Ce zambea adesea odată!
A uitat de egocentrism
Si-a gustat din altruism...
A clădit tot din speranta
Si-a mai dat o alta şansă,
Sanse infinite zic,
Şanse ce s-au risipit...
Si-au distrus "multul" clădit!

DE CE?

De ce oare tindem sa fim cat mai sofisticati in vorbe,în atitudine,atunci cînd suntem lînga nişte străini,iar atunci cînd îi avem pe cei mai buni atît de aproape,cei care ne susţin necontenit,acei oameni care chiar ne iubesc,fara a ne pune datoria in frunte,devenim niste duri incontrolabili si creăm de multe ori,nemotivati,acea instrainare stupidă,ne distanţăm imbratisand orgoliul ca pe cel mai bun prieten si ne implantam superficial în gînduri o propozitie precum " -Eh,avem timp"(sa fim mai buni,sa spunem te iubesc,sa ne cerem iertare,sa spunem o vorba de aur celui care e la pămînt...)DE CE?De ce nu acum?De ce ne folosim de ideea de VIITOR pentru a lasa totul pe mîine,si dacă nu mîine sa gîndim optuz ca poate se rezolva singura poimaine.
Astfel ajungem usor la o concluzie precum,ne lipseste curajul si adevarata bunatate,suntem atît de departe de a fi buni incat ne complacem sa fim rai si indiferenti pentru ca este mai usor,cum bine imi spusese cineva odata "Mai bine fac pe prostul,decat sa inebunesc."Păcat totuşi,de ce nu apreciem azi ce primim,ci deabia dupa ce înstrăinarea îşi spune cuvîntul si se instalează ca la ea acasa...Si mai avem si tupeul mulţi dintre noi,sa fim confuzi,sa ne întrebăm De ce? SI MÎNDRIA SA JUDECAM FĂRĂ A NE VEDEA VINA TIMPURIE!

reflexie timpurie....

Te simt de parcă mă priveşti din nou.
Pe-un colţ de soare sta sufletul tău.
Si simt cum arde scînteia din adancuri si flacără se vrea a fi din nou.
Si simt cum din scînteie cenuşă se preface si din cenuşă scînteie revine mereu...
Sentiment înăbuşit de timp,
Amintire delicată ca un ghimp(e).
Formează scutul prezentului otravit!

Vesnic ipocriti?

Călcăm pămîntul umed
Cu pasi greoi ca de strigoi.
Privim veşnicul munte si ne simţim atît de goi.
Atît de îmbrăcaţi de gînduri,
Atît de dezbrăcati de simţuri.
Tăcuţi în a spune adevărul
Si guralivi minţind poporul!
Trăim în spirit egoist,
Si ne considerăm cinstiţi
Veşnic ipocriti!

EA

Grăbit ţi-e somnul trist
Îţi deschizi ochii si...
Îmbrăţişezi o nouă zii...
Respiri adînc,oftezi adînc,
Zambesti pentru copii si-ti calci pe suflet sa nu plîngi.
Te bucura florile că-ci ele nu judeca,
Te bucura soarele cînd ploaia o alungă,
Te bucura stelele ce fac ca noaptea sa para mai lungă,
Căci ziua e grea si simţi ca te-afunda...

"Lumea asta e ca Ianus"

Într-o lume în care ne formăm simpatii bazate pe teorii,într-o lume unde guverneaza superficialitatea si fiecare zambet reprezinta un semn de intrebare asupra sinceritatii,o masca mai mult sau mai putin convingatoare,intr-o lume in care trebuie sa respiram acelasi aer cu indivizii care ne distrug si farama de demnitate ramasa,intr-o lume in care ambalajul face cat toata valoarea unui produs,intr-o lume in care omul a devenit un produs al societatii,o umbra a pamantului,in care zace un gol vesnic,intr-o lume in care domneste spiritul de turma si omul isi pierde identitatea,intr-o lume in care cartile reprezinta suport pentru praful ridicat peste zi de traficul monoton,intr-o lume in care violenta a ajuns un mod de viata,intr-o lume in care necazul vecinului iti aduce un zambet diabolic pe fata...intr-o lume in care prietenia a ajuns sa fie un mit si as putea continua la infinit,incerc sa raman indiferenta cu un gust amar cumplit! "E ca Ianus lumea asta:Doua fete iti arata,doua maini,doi ochi iti lasa,doua inimi niciodata!"